“Inchisoarea ingerilor”

Trebuie sa recunosc ca l-am vazut pentru prima data.Ceea ce m-a marcat initial a fost faptul ca era o adaptare dupa Stephen King,inedita in sensul ei.”Inchisoarea ingerilor” iti pune intrebari inca de la inceput.Intrebari fara raspuns.Pe tot parcursul lui intervine notiunea libertatii, dar este vazuta ca un lucru absurd, ciudat si anormal pentru personajele noastre.Andy Dufresne, interpretat de Tim Robbins, este un tanar bancher cazut in mrejele intunecate ale detentiei,la inceput confuz de cele ce i se intampla.Este acuzat de doua crime odioase,pe care insa nu si le insuseste cu nici un pret.Desi dramatica situatia, nu il depaseste pe Dusfrene, care pe parcurs se adapteaza intr-o lume pierduta, ajutat fiind de noul sau prieten, Red, in interpretarea plina de grandoare a celebrului Morgan Freeman, un “veteran” al inchisorii Shawshank,un fel de intelept al detinutilor.Intamplarile de pe parcurs par banale, obisnuite, chiar seci uneori, insa puse cap la cap fac deliciul unui final surprinzator.Reintoarcerea celor doi in societate ii gaseste ca niste necunoscatori, niste straini pierduti.Pentru ei, normalul si viata fireasca nu exista decat dupa gratii,cu toate rigorile.Ei redescopera viata, insa viata nu ii redescopera pe ei.Finalul ii gaseste la malul oceanului,simbol cert al oazei lor de libertate.”Inchisoarea ingerilor” nu e o drama tipica, insasi prin replica geniala care o defineste “Fear can hold you prisoner. Hope can set you free”, adica “Frica te poate tine prizonier. Speranta te poate elibera.” (Andrei Militaru)

Stilul Fight Club

Cand vine vorba de filme, primul care imi vine in minte e Fight Club, regizat exceptional de celebrul David Fincher, in anul 1999. Si pe buna dreptate, il consider o capodopera a noului val cinematografic, in ciuda faptului ca nu e foarte recent, dar e de referinta. Daca pentru Fincher apogeul s-a simtit in momentul aparitiei lui Seven in 1995, Fight Club-ul a starnit cu siguranta controverse mult mai adancite. Fincher a fost regizorul mult asteptat, cel care sa puna punctul pe “i” cand vine vorba de rutina vietii, ca un “curent politic” monoton si stresant pentru fiecare in parte, unde se simte clar nevoia unei revolte. Societatea de consum devine o sintagma obsesiva, noi fiind pionii care nu avem nici un cuvant de spus in cadrul ei. Tocmai asta e intrebarea care survine la un moment dat si care te trimite intr-un haos personal de proportii inimaginabile. Filmul lui Fincher ne face perplecsi, ne incurca si ne uluieste in aceeasi masura. Daca in incipitul filmului ne regasim cu totii in personajul interpretat impecabil de Edward Norton, pe parcurs lucrurile iau o turnura interesanta iar idealurile de pana atunci, desi putine, se ratacesc intr-o lume violenta si noncomformista a luptelor in sensul propriu al cuvantului. Lipsiti de prejudecati si nonsalanti pana atunci, patrundem si noi in acea lume agresiva, obscura care devine un labirint al propriilor ganduri. Finalul socheaza, pur si simplu realizezi ca ai vazut alt film, ci nu Fight Club, dar ideea in sine e stralucitoare. Cat despre regia peliculei, am numai cuvinte de lauda, este ceva nemaintalnit in fenomenul cinematografic de pana acum. David Fincher a fost personajul care a reusit sa schimbe foaia filmului modern, a fost cel care a reusit sa imbine perfect principiul primordial al omenirii cu cel contemporan, adica conceptul de baza al filmului Fight Club si punct care se mai poate observa si in alte pelicule care poarta amprenta lui, dar nu la aceleasi dimensiuni. Filmul lui Fincher, prin continutul dar si prin realizarea lui este tipul care depaseste granitele thriller-ului clasic si creeaza un nou gen, un nou stil : stilul Fight Club.

Cazul Rosia Montana

Rosia Montana a fost o zona miniera exploatata mereu inca de acum 2000 de ani. Se stie foarte bine ca a fost principala sursa de aur pentru romanii care au ocupat Dacia. De-a lungul istoriei s-a degradat in permanenta, iar ceea ce a ajuns astazi este greu de imaginat. Din punct de vedere ecologic, comuna este aproape moarta, insa bogatiile ei mai sunt inca mirajul celor care vor sa investeasca in proiect si anume Gabriel Ressources. Si de aici incepe si povestea luptei dintre cele doua tabere, pe de o parte cei care sustin proiectul Gabriel, iar pe de alta parte organizatiile ecologiste care sunt radical importriva continuarii exploatarii din Apuseni. Planul canadienilor care au pus mana pe Rosia Montana pare sa fie pe placul localnicilor ramasi acolo, dat fiind faptul ca rata somajului aproape a depasit 70%, iar ei au fost ademeniti de mirosul unui viitor prosper al comunei. Pentru ei situatia a devenit un “iad”, fiecare zi este o noua incercare la care ii pune destinul. Cei de la Guvern nu fac nimic, ca de obicei si privesc neputinciosi situatia. Astfel si rosienii au pareri diferite in legatura cu ceea ce va urma. Multi ar vrea ca viitorul lor sa se lege de numele Gabriel, insa exista si vocile care combat, la fel ca in orice comunitate. Potentialul economic si financiar al Rosiei Montane in cazul unei noi campanii de exploatare este imens si tocmai de aceea e un subiect foarte delicat pentru mai toti dintre noi, indiferent de parerile pro sau contra. Cred insa ca zona isi mai tine inca viu si potentialul turistic, adica cel care ar conveni mai mult. In cazul in care proiectul Gabriel va fi demarat, pe termen scurt o vor duce bine doar localnicii si investitorii, insa pe termen lung se anunta un adevarat dezastru ecologic. In numele de Rosia Montana persista inca un simbol al patrimoniului cultural si istoric. Asadar, acesta e punctul spre care ar trebui indreptate investitii si nicidecum in exploatarile care mai devreme sau mai tarziu vor dovedi un esec major.

Tot prosti am ramas…

De vreo cinci ani incoace ne-am obisnuit cu topul realizat de revista Capital, care include cei mai bogati romani. Nu doresc sa critic pe cei de la Capital, deoarece pentru ei reprezinta un lucru de imagine si de advertising, iar bazele intocmirii lui nu sunt tocmai cele mai justificative in acest sens. Lucrul care ma vexeaza cel mai mult e tam-tamul care se face in presa dupa aparitia topului anual. Aici intervine paradoxul care ne conturba linistea, adica ne laudam ca avem multi bogati, in ciuda faptului ca suntem considerati printre cele mai sarace tari europene.

Topul din acest an anunta rasturnari stranii, neintelese de nici un analist probabil. Poate ca socul cel mai mare survine inca de la podium, unde Gigi Becali a urcat pe locul 3, dupa ce averea sa cica ar fi crescut intr-un an de cinci ori. Pentru o prima impresie, cei din topul 300 Capital au devenit intre timp mult mai bogati, in timp ce restul au saracit la aceleasi cote.
Pe Iosif Constantin Dragan nu-l vezi, dar averea lui creste pe zi ce trece. Nici macar nu traieste in Romania si nu are contact direct cu afacerile de aici, dar banii vin. Ion Tiriac este tipul omului care tace si face. Nici el nu e un mare amator de aparitii in paginile presei sau pe la televiziuni. Gigi Becali in schimb, este vedeta zilnica a stirilor si a emisiunilor, un fel de “simbol” national, un monument al prostiei care prinde bine la public si astfel nu se imbogateste numai el, ci imbogateste si pe altii.

PS : pentru cei de la Capital : pe cand vedem si Top 15-20 de milioane (cat vreti) cei mai saraci romani?

Un nou Rapid

La Galati se intalneau doua echipe apropiate in clasament cand
vine vorba de punctaj, insa pe teren a existat o diferenta greu de
imaginat. La inceput am avut ganduri “negre”, din trecutul nostru
fotbalistic, insa treptat mi-am dat seama ca Otelul chiar era
inghesuit undeva in propria neputinta, iar Rapidul, cu dorinta de
revansare fata de meciul de la Tel Aviv, a atacat nemilos, precum
un animal de prada. Desi au avut o perioada mai putin buna,
giulestenii si-au pastrat calmul, adica o stare “impusa” permanent
de Razvan Lucescu si lucrul acesta incepe sa se simta in jocul lor.

Complexul pasei la portar

Presa romaneasca a ultimelor zile e puternic asaltata de articole
si stiri care au in centru atentiei autogolul reusit de Banel Nicolita
pe “Santiago Bernabeu”. A gresit, greseala e omeneasca. Cu totii
am gresit cel putin o data in viata, indiferent de nivelul sau
domeniul in care activam. Urmarile au depins numai de noi, daca
am si invatat din respectiva greseala sau nu. Legat de faza lui
Banel si implicit gafa survenita, ar trebui sa incepem serios sa ne
punem intrebari. Pasa la portar nu a fost niciodata cea mai buna
metoda de a scapa de presiunea adversarului, tocmai de aceea nu
este ceva obisnuit in fotbalul mare, chiar daca s-a mai vazut si pe
acolo. Oricum, noi romanii mai avem cateva cosmaruri din trecut
cu pasele astea nenorocite catre portar.

El tontogol

Asa a titrat Marca pe prima pagina dupa autogolul antologic reusit
de Banel Nicolita. Nu vreau sa stiu toate conotatiile titlului dat de
spanioli si nici nu vreau sa critic o greseala cat de cat normala, care
i se putea intampla pana si lui Cannavaro. Pana la urma faza e deja
consumata si mai conteaza doar pentru parerile incalcite si absurde
ale unor jurnalisti insetati de ”balcanism ieftin”. Aseara am vazut o
alta echipa a Stelei, mult mai motivata si iesita din rutina fotbalului
romanesc, chiar si pentru o perioada de timp relativ scurta. Daca
“Old Trafford” este catedrala fotbalului, atunci ”Santiago Bernabeu”
reprezinta macar o manastire, iar ceea ce ne-a aratat Steaua acolo
nu va ramane doar pentru arhiva si ne macar dreptul de a spera
ca ziua in care fotbalul nostru va ridica serios capul in lumea buna
este aproape.