Jurnalul victimei perfecte (Fila 1)

La ce chinuri groaznice te supune o trezire. De dimineata, de realitate. Vad difuz. Ma impiedic de fiecare data de noptiera in drumul spre perdea, in vaga mea legatura cu realitatea. Perdeaua ma inseala tot timpul, mi-e greu sa ma trezesc din povesti. Risipindu-le, vad aceeasi zi mohorata, aceeasi oameni tristi si boemi. Zabovesc, nu cobor printre ei. Acolo e realitatea de care fug. Acolo e drumul spre viata. Toamna tarzie ma distruge. Afara e ostil, in casa insa dispar in propriul destin. Totul e inevitabil, citesc pe tavanul camerei mele. O noua zi grea incepe la fel cum s-a terminat precedenta. In bucatarie zac vasele murdare, nespalate de o saptamana. In ibric, un strop de cafea. Indeajuns sa ma convinga ca trebuie sa ma alatur oamenilor de rand. Ceasul de pe perete ticaie amenintator. Se apropie clipa depasirii propriului demiurg. In sine stiu ca trebuie sa plec, dar franturile noptii ma coplesesc. Ma abandoneaza in coltul bucatariei, savurand cafeaua. Ma gandesc la aceleasi fete uitate de timp, mecanizate, pe care o sa le intampin iarasi. Dimineata e palida. La fel si eu. In timp ce ma incalt privesc in oglinda inca o data ziua ce va urma. Locuiesc la etajul patru intr-un bloc vechi parca de secole. Privind scarile, imi aduc aminte ca am uitat ceva. Nu mai pot sa dau inapoi, nu mai pot sa ma intorc. Sunt superstitios, sunt urmarit de destin si nevoit ma inclin in fata lui. Ma roade gandul ca o sa pasesc pe langa aceeasi oameni si o sa le absorb problemele. In casa scarilor vad ultima razvratire inainte de intalnirea cu realitatea. Imi duc mana la frunte si stiu ca trebuie sa suport. Imi aranjez sapca, imi acopar gatul si astept cateva fractiuni de secunda contactul cu vantul inceptului de iarna. Asfaltul pe care pasesc e martorul unei intregi generatii de complot. Ma simt urmarit. E un vant rece, dar nu ma gandesc la mine. Imi vine in minte imaginea cersetorului pe care l-am intalnit deunazi in fata magazinului de cartier, imi vin in minte insusite trairile lui. Privesc in fata, fug de oamenii care ma privesc.
In statia de autobuz cad in sumbru. Incerc sa-mi arat privirea. Incerc, gresesc, mi-e dor de franturile noptii. Aseara am venit prin acelasi frig, acum parca nu-l mai recunosc. M-a imbatat, am stat la cateva pahare de vorba cu el si desi neindoios, nu-mi amintesc convorbirea.
Zac in propria-mi rutina, privesc din nou asfaltul, astept acelasi autobuz si aceeasi statie. Intarzie, la fel cum intarzie si timpul. Caut totusi o iesire. Imi imaginez o camera posomorata cu un pian prafuit in mijloc si un calut miscandu-se nevolnic sub el. Imi imaginez niste ferestre care dau nicaieri, acoperite de perdele rupte, trecute prin timp. (Va continua)