Nico si Vlad Mirita. Voi ati auzit de ei pana acum? Eu nu. Pe ei i-au ales sa reprezinte Rromania(vorba lui Arhi) la Eurovision, o competitie totusi serioasa. Locul 20 obtinut merituos de cei 2 vorbeste de la sine despre posibilitatile muzicii romanesti. Nu zic ca cei doi n-ar avea voce, insa cu cei care se invart prin muzica romaneasca nu ajungi nici la dracu. N-ai cu cine ma, n-ai cu cine…
1967, “Just for you”.
Piesa a fost preluata in 1994 de Urge Overkill pentru un cover, care a devenit ulterior coloana sonora din Pulp Fiction. Dar si unul dintre hit-urile anului cu pricina.
Ca altcumva nici nu pot sa-i spun. Da, Marius Tuca. Cel cu show-ul. A scris deunazi un editorial in ziarul lui in care pur si simplu a desfiintat “titlulatura” de blogger. Treaba lui, problema lui, publicul lui. Numai ca acum vine partea interesanta.
Ce a scos in evidenta cu articolul? Spiritul de turma din asa-zisa blogosfera. Au sarit toti ca arsi de parca s-ar ar fi desfiintat Tuca internetul si i-ar fi trimis la sapa de lemn. Ce demonstreaza asta? Ca Tuca, uitat si prafuit in penumbra mediei romanesti tocmai si-a indeplinit scopul. Adica publicitate moca. Desi negativa, atrage publicul si mai usor si mai des.
Fraierii sunteti voi, cei care ati pus botul.
Nu el.
(urmare de aici)
Imi imaginez o cameră posomorâtă cu un pian prăfuit în mijloc şi un căluţ mişcându-se nevolnic sub el. Imi imaginez nişte ferestre care dau nicăieri, acoperite de perdele rupte, trecute prin timp.
E un ev trecut. E o cameră plasată undeva între cele două războaie mondiale, scufundată într-o penumbră a timpului. E alb-negru. Altfel nici nu mi-aş putea imagina trecutul. Decât în alb şi negru, tipărit pe filele istoriei cu o cerneală bâjbâită. Desprins de oamenii simpli care trec pe lângă mine în aşteptarea autobuzelor. Desprins de prezent şi de viitor. Trezit brusc de o nesilită intrebare “Cât e ceasul?”. Pusă de aceeaşi oameni din jurul meu. De aceeaşi întârziere în care ne-am pierdut cu toţii aşteptând să începem prezentul.
Mişcat de forfota tipică unei zile noi. Prezent acum printre ceilalti. Conştient însă de o aşteptare dureroasă. “N-a fost la fix”, îi aud pe ceilalţi bolborosind în neştire. Autobuzul întârzia să apară. Poate îl pierdusem doar eu… printre secunde de aşteptare. Brăzdate pentru un moment de apariţia lui.
In autobuz, aceeaşi sălbaticie. Oameni care se calcă în picioare pentru un scaun. Feriţi de chinul grămădelii. Măcar pentru câteva minute.
Prind un loc la geam, printre privirile tremurânde ale drumului, smucit de conversaţii ale dimineţii. Inghesuit parcă de problemele celorlalţi.
Păşesc din nou, scăpat din ghearele cotidianului. In staţia de la capăt de linie îmi aprind o ţigară. Fumez printre sunete tipice. Motoare de maşini şi glasuri zăpăcite. O ţigară pe care o savurez pe un cot de munte întunecat, târât printre gleznele copacilor la răsărit, nicidecum înnăbuşit în nisipul plajei.
Privind spre o noua zi.
Hypermarket. Cuvântul nici măcar nu a apărut în vocabularul limbii române, dar stă pe buzele românilor din ce în ce mai mult. Mai puţin pe cele ale micilor întreprinzători. Adică cei care pierd cel mai mult din toată “nebunia” asta.
Model simplu, dar eficient
Hypermarket-urile se bazează pe o strategie de promovare foarte simplă : Un mesaj puternic şi răsunator (nu neapărat o campanie), completată în prealabil de publicitatea virală, eficientă şi mai ales gratuită. Dacă un prieten îţi recomandă un anumit produs de la un hypermaket, tu nu o sa-l cumperi doar pe acela. Probabil o să-ţi dai seama la faţa locului că mai ai şi alte nevoi. Tu umpli coşul, îţi convine, ei îşi mai câştigă un client.
Aspect
Construcţia unui hypermarket e iarăşi de o simplitate covârşitoare. După achiziţionarea terenului, totul devine o banalitate. Construcţiile în sine se rezumă la simple hale. Dotate cu rafturi si case de marcat. Plus alte facilităţi. Întreprinzătorul nu dă doi bani pe aspectul magazinului, atâta timp cât tipologia clientului nu-l obligă să o facă. Acesta din urmă nu vede decât lungimea rafturilor si adâncimea coşului.
Practici monopoliste?
Deseori hypermarket-urile sunt acuzate de aşa ceva. Degeaba, atâta timp cât şi-au câstigat o mare putere şi şi-au impus suprematia. Micii producători au ajuns bătaia de joc a magazinelor mari. Obligaţi să-şi valorifice marfa, nu se aleg ulterior decât cu ceva mărunţişuri şi cu degetul din mijloc ridicat. Ca producător, îţi construieşti un brand local, însă acesta devine zero pe raftul hypermarket-ului. Accepţi situaţia, pentru că n-ai incotro. Altundeva nu s-ar vinde nici atât. Si atunci ce faci? Taci din gură şi înghiţi. Si vezi cum “monstrul cu multe rafturi” creşte ameninţător.
1 mai a trecut. Pentru unii la muncă, pentru alţii la un grătar sau plimbare. Un singur lucru am remarcat în toată ziua de ieri : umilinţa colectivă, petrecută in marile oraşe ale ţării.
Ce e umilinţa colectivă?
Ei bine, vorbim de o pomană ieftină, cu iz de campanie electorală. Aşa-zisele meniuri de campanie. Micii şi berea. Si prostimea care cade în plasa partidelor politice. Stimabililor, cum crezi că mai poţi schimba ceva în ţara asta cu doi mici şi o bere? De 18 ani încoace realizările voastre au numai miros de grătare anuale.
Infracţiune
Biroul Electoral Central a prevăzut câteva restricţii pentru partidele politice în campania electorală. Printre care aflăm că acestea nu au voie să influenţeze electoratul, oferindu-le bunuri alimentare sau de altă natură. Incălcarea acestor prevederi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Ori micii si berea ce sunt? Pomana asta nu intră sub incidenţa legii? Dar totuşi, trăim în România, unde totul e posibil.
Timpul schimbării
“Este timpul schimbării”. Aşa a spus ieri Mircea Geoană, tare si răspicat. Care schimbare? Singura pe care o văd e la numărul de mici şi băutura dată de pomană. Anul ăsta au dat câte 4 mici si o bere, după ce anul trecut porţia era de câte doi. Dar se inţelege, pentru ca ne aflăm in pragul alegerilor. Si alegătorul nu poate merge cu stomacul gol la vot.
