Category Archives: Cinefilia

Ajami

Un arab israelian şi un evreu dau mâna şi par că ne spun „Asta suntem noi şi asta nu puteţi vedea voi.” Le-au luat şapte ani să ne prezinte veridic o situaţie cu care se confruntă Israelul de ani buni. Pe numele lor Scandar Copti şi Yaron Shani, în ciuda divergenţelor politico-religioase, reuşesc să-şi pună în valoare proiectul Ajami pe un fond transparent şi echitabil. Nu timbrează pozitiv nicio categorie, indiferent că sunt musulmani, creştini sau evrei. Cu alte cuvinte, nu iartă deloc realitatea. Din contră, se folosesc de ea cât mai mult cu putinţă. Avem parte chiar de secvenţe sporadice fără niciun pic de regie, lucru care îţi intensifică fiorul generat de film.

Ajami debutează dur. Pe o stradă din Jaffa un tânăr îşi schimbă roata la maşină, fiind împuşcat la scurt timp de doi indivizi călare pe un scuter, într-un clasic clişeu al reglării de conturi. Tânărul e o victimă colaterală într-un principiu „ochi pentru ochi si dinte pentru dinte”, care nu iartă pe nimeni. Vizat de cei doi asasini era Omar, un băiat arab de 19 ani. Nasri e fratele mai mic al lui Omar şi cel care dă tonul poveştii. Prin ochii lui, faptele parcă sunt scrise deja. Nasri e profetul cu chip de copil, care anticipează lucrurile într-o lume care nu are nevoie de anticipări. O lume prea alertă pentru aşa ceva. Malek revine din teritoriile palestiniene ilegal, pentru a lucra în restaurantul lui Anan, un personaj rezonant atât în povestea lui Omar cât şi în cea a lui Malek.
Dando e un poliţist evreu,iar fratele lui Yano, soldat în armata israeliană dispare subit. In cartierul evreilor ortodocşi din Jaffa Dando şi familia lui oferă recompensă pentru orice informaţie. In Nablus, pe teritoriile palestiniene, e găsit trupul unui soldat israelian.
Binj e angajat tot la restaurantul lui Anan, însă problemele cu fratele lui îl împing nevoit într-o lume acerbă a drogurilor. Ultima parte îl aduce în peisaj din nou pe Omar, care e îndrăgostit de Hadir, fiica protectorului său Abu Elias, care dezaprobă cu stupoare o căsătorie între religii diferite.

Toate poveştile se întrepătrund inedit, în epatarea unui teritoriu care naşte zi de zi controverse. Am incercat să prezint filmul cât mai vag posibil, tocmai spre a stârni curiozitatea. E un film căruia merită să-i dedici o viaţă întreagă. Un omagiu unor actori de conjunctură foarte talentati. Fie vorba, un şut în fund milioanelor de dolari de la „haliud”.


Citește în continuare

Anunțuri

Morgen

Mi-a sărit în ochi zilele astea o ştire, cum că „Morgenul” lui Marian Crişan e propunerea României pentru secţiunea ‘cel mai bun film străin’, la Oscar. L-am văzut întâmplător acum vreo două săptămâni, fără să am habar de poveste, adică fără să-mi fac vreo idee în prealabil. De aici am avut şi confuzia la început că personajul Behran repetă obsesiv ‘Albania’ şi nu ‘Alemania’, mai ales că primele indicii clare legate de naţionalitate le găseşti doar spre apogeul peliculei. Dar vorba aia, mai bine mai târziu decât niciodată.

Povestea e relativ simplă. Nelu pescuieşte în Ungaria, în fiecare dimineaţă, după care e paznic la un supermarket din Salonta, oraş de frontieră, unde nu se întâmplă nimic, deci o muncă mai putin solicitantă.
Respectând rutina cu stricteţe, într-o dimineaţă răcoroasă dă peste Behran, un imigrant ilegal care vrea să ajungă în Germania. Behran e etnic kurd, dar repet, astfel de etichete sunt puse în scenă mult mai târziu. Contrar aşteptărilor, lucrurile decurg ulterior la fel de normal, doar că în peisaj apare un Behran adaptat(şi adoptat) la viata soţilor Manciu. Memorabilă secvenţa de la meciul de fotbal, în care turcului i se pare normal să se implice în conflictul iscat pe teren. Deja era şi lupta lui.

In Morgen personajele nu zâmbesc, dar asta nu inseamnă că filmul nu smulge zâmbete. Pe de altă parte avem autorităţile, în speţă Poliţia de frontieră, un personaj colectiv foarte „meticulos” pentru un film până la urmă artistic. Am folosit ghilimele tocmai pentru a evidenţia un lucru apropiat realităţii: deşi patrulează în apropierea graniţei, să nu uităm că muncesc totuşi in România. Dar să nu politizăm subiectul, deşi replica unuia dintre poliţisti e memorabilă(referitor la imigranţi) :”Dă-i în pizda măsii! Să se ducă unde vor. De ce să-i luăm? Mâine apar alţii şi tot aşa…”


„Tunsoare” si alte trenduri

În general, cauza răului se găseşte în istoria modernă. De orice natură. Un rău ca tendinţă. Un rău „bun” sau un rău de sine. „Tunsoarea”, sau ‘Sisanje’ ori ‘Skinning’ dacă e să occidentalizăm termenul e probabil un film destinat doar poporului sârb. Dar e sigur o cruciadă împotriva cuiva(cui?poate vedem mai încolo) sau mai bine zis o parabolă cu două feţe. Toată situaţia capătă şi o puternică mireasmă belgrădeană.

Povestea e simplă la prima vedere. Novica şi Relja sunt două firi diferite, dar din acelaşi mediu. Primul, caută să se agaţe de un model, lucru normal pentru vârsta aia, dar se află într-o nebuloasă totală. Relja, în schimb e un om dintr-o bucată, ferm si sigur. Alegerea, calculul, după cum recunoaşte Novica, e o figură atât incipită cât şi finală în peliculă. Calculul poate da greş. Un minus poate schimba totul. Până la faptele reprobabile e o graniţă prea sensibilă pentru un om confuz.

Stevan Filipovic lucrează excelent metamorfoza dură a personajului, fiind probabil indolent cu implicaţiile social-psihologice ale naţiei sârbe, desi imaginile tip documentar care ne prezintă revoltele din Belgrad nu lipsesc.

Registrul moralizator se reduce la Novica şi mai puţin la conştiinţa generală, dar şi aşa, ca un călător în timpul lor, pe cine ai putea acuza? Pe mafia care se ia de mână cu politicul?(am mai auzit asta). Pe autorităţile care nivelează terenul? Pe un popor iugostalgic? Pe ignoranţa de la „vârf”? Pe gaşca aia de skinheazi teribilişti? Chiar Relja spunea la un moment dat că grozăvia lui e doar imaginea de dur :”Hai Al-Quaeda, mergem acasă!”
Bojana Novakovic cred că nu mai are nevoie de nicio prezentare.


Rockn Rolla

De la Rockn Rolla o să-mi încep pledoaria de astăzi. Mă declar un admirator necondiţionat al lui Guy Ritchie, al stilului filmic şi nu al felului de a fi.

Dacă v-aţi lămurit despre ce e vorba, lucrurile vor veni de la sine, că până la urmă viziunea fiecăruia e diferită vis-a-vis de umorul pur englezesc. De fapt, lucrurile vor fi mult prea spontane, la fel cum sunt şi personajele lui Ritchie în situaţii-cheie.

Rockn Rolla nu aduce nimic nou faţă de Lock, Stock and Two Smoking Barrels sau de ce nu Snatch, dar ideea în sine te face să te simţi confortabil şi să zâmbeşti triumfător.
Ce e bun se cunoaşte de la o poştă. Despre asta, pe larg, probabil în viitor. Vă las cu…să zicem, partea mea preferată. Mai jos puţin.


Cădere liberă

O dramă excelentă din 1993, creaţie a lui Joel Schumacher, avându-l în rolul central pe Michael Douglas. Acesta îl interpretează pe William Foster, un om atipic străzilor însorite ale LA-ului. De urmărit cum se dezvoltă personajul pe parcursul unei singure zile. Să nu uităm de Robert Duvall, cu care ne-am obişnuit în roluri secundare. (ProTV,11 ianuarie, 22:45)